Sandu imi era frate, dar mai ales prieten. Nu ne spuneam unul altuia "prietene", ci "frățioare" si "surioară", dar eram prieteni.
Era un om care traia cu pasiune! Pentru el toate erau fie bune fie rele, fie albe fie negre... Un om pasionat in absolut tot ce gandea si facea: se hranea cu pasiune, dormea cu pasiune, bea cu pasiune, fuma cu pasiune, iubea cu pasiune, ura cu pasiune, refuza cu pasiune, cânta cu pasiune, vorbea cu pasiune, facea politica cu pasiune..., cred ca si cand tacea o facea cu pasiune!
Dar boala asta l-a golit de esenta lui inca inainte de a-l omori fizic. In ultimele 6 luni, de cand aflase ca are cancer, am vorbit impreuna pe Skype aproape in fiecare zi. Practic 5 zile din 7. La inceput, tuna si fulgera, dupa bunul lui obicei, "am sa-l dovedesc!!! futu-i!!!" si da-i cu suc de aloe, da-i cu ceaiuri fermecate, da-i cu ulei de canabis, mancare vegetariana, tigarile aruncate cat colo, nici un strop de alcool...
Dar Sandu avea ochii limpezi, pielea roz, ii spuneam ca nu se poate sa arate asa de bine si sanatos si, in acelasi timp, sa aiba un asemenea balaur in piept!!! O vreme ne-am hranit cu totii cu iluzia ca precis s-a inselat cineva, undeva, pe la esantioanele de analize, sau vreun doctor, la interpretari de imagini scanate...
Dar iluzia s-a dovedit a fi o adevarata iluzie. Michi a inceput sa caute cu disperare pe web orice metoda susceptibila sa vindece cancerul. Si eu la fel. Si sora noastra, Irinuca, la fel. Am citit impreuna si separat sute de pagini de articole, mai mult sau mai putin stiintifice. Dintre toate, Sandu a aplicat 2 metode: uleiul de canabis si mebendazolul. Degeaba. Plus chimioterapia. Eu nu as fi vrut sa faca chimio. Dar el a vrut. Însa nici asta nu i-a folosit la nimic. S-a ales doar cu efectele ei negative.
Intre timp, balaurul din pieptul lui tot crestea si se aseza mai bine. Mi-l inchipuiam cum se lafaie in plamanii lui, ca intr-un cuib de carne. Ii sugea si respiratia si puterile si pasiunile si albul ochilor si culorile din obraji si placerea de a se mai uita la mine pe cand ne intalneam pe skype! Sandu ajunsese sa nu se mai uite la ce-l inconjura, nici la oameni nici la lucruri. Cred ca se uita inauntrul lui. Il intrebam ce faci? cu ce te ocupi? citesti ceva? mergi pe web? te gandesti? cand dormi, ce visezi? iti amintesti de vise? dar visezi?... Devenise apatic. Vorbea strictul necesar. Incet, incet, chiar si strictul necesar s-a subtiat. Nu se mai ridica din pat decat ca sa meargă la baie. A facut asta pana in ultimele lui zile. Cu ajutorul lui Michi, spre sfarsit. Probabil ca pasiunea pentru independență a fost ultima care l-a parasit.
Michi s-a luptat teribil, tot timpul asta. Impotriva efectelor de tot felul ale acestei boli. Era deja slaba la trup, ca asa e felul ei. Acum, e aproape o umbra. Dar cred ca i-a fost atat de greu, atat de imens de greu!, incat nu m-as mira ca acum sa aiba impresia ca nimic nu-i mai poate sta in cale, devreme ce nu mai are de luptat cu balauri, devreme ce Sandu, murind, i-a omorat pe toti. Balaurul din pieptul lui facuse pui mai peste tot...! Futu-i!
...
Ultima oara cand l-am vazut pe Sandu a fost formidabil!
Ma contactase Michi, pe skype. Nu-l mai vazusem pe Sandu de vreo vesnicie. Si Michi si eu credeam ca Sandu doarme. Dar, pe cand vorbeam, l-am auzit strigand: "Multă sănătateeeeeeeeeeeeeeee! Multă sănătateeeeeeeeeeeeeeee!"" Tare si raspicat. De doua ori. Apoi, Michi mi l-a pus in bataia camerei, ne-am vazut, ne-am bucurat, am mimat ca ne imbratisam, si unul si celalalt. Mi-a spus: "Am ceva la cap." Eu: "cum adica?" El: "S-a intins porcaria asta la cap. Dar joi mergem la doctor, altul acuma, sa vedem daca putem trata cumva, in afara de chimio." Parea vesel, desi nu s-a ridicat din pat. Totusi, parea vesel sau macar bucuros ca ne vedem.
Multa vreme il voi vedea pe Sandu in mai toti barbatii cu barba pe care-i voi intalni, si mai ales in cei cu barba si palarie... Dar asta e! Inca nu regret ca nu am inregistrat toate conversatiile noastre skype de 6 luni incoace, dar s-ar putea ca, in viitor, sa-mi para rau. Asta e!
Zilele trec. Azi va avea loc incinerarea. Daca nu as fi scris cuvintele astea, nu as fi inceput din nou sa plang. E foarte curios: ma gandesc in fel si chip la frati-miu. Ii vorbesc cu drag, in gand, dar nu plang decat daca scriu sau vorbesc ce gandesc. De aceea, in toata tristetea asta, prefer sa fiu singura.
