Alte vesti despre algodistrofie - si mai bune!

N-am mai scris demult, se vede.
Intre timp, mana mea merge din ce in ce mai bine. Pot sa:
-- ma inchei la nasturi
-- scriu de mana
-- "bat la masina", adica la clavier
-- imi tin barbia in palma
-- daca mi-au mai ramas doar 0,5 L in sticla, tin sticla (de plastic) si o duc la gura
-- curat zarzavat
-- folosesc un cutit
-- tricotez
-- cos usurel
-- pot sa-mi sterg mainile una de alta printr-un prosop
Le fac pe toate cu straduinta, dar le fac. De fapt, mi-ar fi mai usor sa scriu ce nu pot sa fac, in continuare:
-- nu pot indrepta degetele; cel mai tare e curbat degetul mic, treaba se aranjeaza catre cel mai mare, dar nici un deget nu poate fi indreptat complet
-- nu pot strange pumnul, dar acum nu-mi mai trece teava de la aspirator prin pumnul "inchis", pot retine chiar si un creion, dar doar datorita curburii degetului mic; adica, daca acesta nu ar fi exagerat de curbat, inca nu as reusi sa tin un creion in pumn
-- daca nu-mi pot indrepta mana, nu pot sa-mi dau cu crema pe fata, nu pot mangaia si nici sterge o suprafata cu palma
Ce ma mai doare?
-- durerea de fond a disparut complet
-- durerile fulgeratoare au disparut complet
-- miscarile firelor de par (in continuare fff numeroase, in comparatie cu mana stanga) sunt in continuare la originea senzatiei de arsura pe partea dorsala.
-- daca imi strange cineva mana, ma urc pe pereti de durere, inca; dar n-o dau nimanui
-- daca strang sau desfac mana, ma doare in continuare, dar "ecoul" a disparut, adica ma doare pe moment si gata
Daca ar fi sa situez situatia actuala fata de cea din urma cu 3 luni, pot spune ca ea este ameliorata cam in proportie de 70%. Sau ca mai am doar 30% din necazurile dinainte. Drept pt care, am reluat munca. Chiar mai devreme decat mi-ar fi permis concediul in curs, cumva impinsa de Doru, caruia ii era frica sa nu cumva sa mi se intample vreo nefacuta, la munca, in conditiile crizei actuale. Tocmai ninsese si era fff frig cand am reluat munca si imi era frica si de ghetzush si de frig, dar nu mi-au creat necazuri nici unul nici celalalt. Chiar e de mirare - ma refer la frig, despre care stiam ca e tare nesuferit celor cu algodistrofie.
La munca e ffff bine: biroul meu e o splendoare, si frumos si practic. Colegii m-au intampinat cu bucurie. A fost faina vacanta asta fortata (daca facem abstractie de dureri), dar ma bucur ca am reluat munca - daca tot trebuia reluata, ca sa spun asa.
:-)

Cine sunt franc-masonii?

Am un moment de liniste si pace, ceea ce e cam rar. Adica stau asa, nu se aude nimic in casa decat un ticait de ceas si o mierla in curte... Mananc niste struguri negrii. Nu stiu de unde vin, ca a aruncat Doru ambalajul. Seamana la gust cu ciresele!!! Aoleu! cine stie ce manipulare genetica mancam noi!

Sa vezi ce mi se intampla: am un coleg la munca, de fapt nu e la nivelul meu ci mult mai sus, dar nu direct deasupra mea, sa zicem ca il cheama Pamfil. Pamfil este material didactic viu pt lectia despre narcisism. Pamfil ma saluta din doua in doua ocazii, ciufut fiind. Pamfil este un tip complex care poate fi cu adevarat fermecator si, in aceeasi piele, poate fi scarbos, imbecil si detestabil... Acum vreo 10 ani, Pamfil mi-a propus sa ma duc si eu, ca si el, la franc-masoni. Si eu i-am spus ca imi pare rau, dar nu ma intereseaza nici o forma de inregimentare, nici o forma de grupare. Si a lasat-o balta. Ei bine, nus' ce l-a apucat, dar zilele trecute iar mi-a propus chestia asta, de data asta cumva mai insistent. Ei, nu-ti fie teama ca nu ma inrolez eu in nimic doar pt ca cineva insista, dar zic asa, ca de data asta e mai insistent: mi-a adus 2 carti si un DVD, ca sa vad daca ma intereseaza chestia. Am incercat sa citesc cartile alea, dar, spre rusinea mea, amandoua imi par ca bat campii si ma adorm ingrozitor; pe DVD o sa-l vad, cred azi, dar intre timp, m-am dus pe net sa mai culeg informatii. Rezultat: nu ma atrage absolut deloc chestia asta! Ei se fac frati intre ei, prin ritualuri pompoase, iar eu chiar sunt constienta, fara nici un ritual, ca SUNTEM frati, inevitabil frati, chiar si cu negrii, chiar si cu rosii, chiar si cu galbenii, cu toti necunoscutii! Eu stiu ca sunt sora chiar si cu cei pe care nu-i vreau sau care nu ma vor! In plus, eu mai cred ca suntem frati si cu animalele, na! Chestia e ca nu stiu deloc cum am sa-i spun iarasi (dar am sa-i spun, don't worry) ca nu ma intereseaza, fara sa-l fac sa se simta prost. Lucram deseori impreuna, ceea ce, dat fiind narcisismul lui, nu e lucru simplu. Daca mai adaug si treaba asta... Dar nu am incotro! Ah, ma gandesc ca pot sa-i spun ceva de genul (cu tonul cel mai sincer cu putinta!!!): oh, Pamfil, imi pare asa de rau ca nu sunt la inaltimea opiniei tale despre mine! inchipuieste-ti ca am incercat sa citesc cartile tale si pur si simplu nu am reusit! trebuie ca mintea mea nu ma duce!
:-)
Eh, nu stiu ce o sa iasa. Dar, vorba mamei mele: niciodata nu a fost sa nu fie cumva. Pai nu? Ce dor imi e de mama!

Ziua Ioanei. Sol pleaca la Marsilia

M-am instalat la ordinator, pe cand toata casa doarme inca, cu un platou cu ceva de mancare (yofu adica iaurt de soia, humus libanez adica boabe de naut batute, cu seminte de sesam si, alaturi, frunze de rucola natur, pe post de salata, mmmm, noua mea descoperire!), sa scriu cu drag si in liniste.
Aoleu! vineri seara a fost de groaza! Era ziua a 2-a dupa aniversarea Ioanei Pop, care ne invitase, pt asta, la un resto, in Bruxelles.
...nu era un restaurant, ci un bar -Ioana s-a pacalit ingrozitor! Ii zice Mappa Mundo. Toti veniseram fara sa mancam inainte, asa ca ne-au cam chiorait matzele pe acolo. Sa bei pe stomacul gol, nu e chiar asa cool! Noroc ca aveau niste sucuri de fructe extra! Si ne-au dat alune la bere, a mai scos Ioana o banana din traista... Partea CEA MAI nasoala era ca, asa ca in orice bar, se fuma si era un fuuuuum! Si muzica era data tare si ne auzeam prost si nu era decat 1 singura cabina de WC unisex, pt tot barul (in care erau macar 100-150 de persoane; pe 2 niveluri) si in cabina aia trebuia sa faci contorsionism ca sa nu te atingi de toate alea... Ioana era tuflita rau: cineva ii recomandase locul, cunoscandu-l peste zi... cand se servesc chestii simple de mancare, dar bune (sandwichuri, supe, masline...) si cand nu se fumeaza, caci in localurile unde se mananca nu e voie sa se fumeze, in Belgia, prin lege. Dar daca seara regimul de mancare se schimba prin absenta totala, atunci se fumeaza. Pe la 11, am plecat, cu Alina si Catalin. Am mancat foarte bun, simplu, curat si fara fum, intr-un local grecesc, cu muzica foarte faina greceasca. Si alta chestie nasoala: o data pe an ma imbrac si eu in fusta, iar acum 'trebuia' sa fie si subtire fusta, fi-r-ar! - am tras un frig torid pana la masina, dupa ce am terminat de mancat si de vorbit cu A si C, iar acum imi cam trag nasul. Daca n-o sa fie decat un guturai, nu-i bai (chiar asa de mare)!

Ti-am spus ca, la servici, fata aceea despre care am spus ca e prietena mea, a fost angajata? Ei bine, da! O cheama Mihaela e chiar frumoasa si pare 'de-a noastra'.

Ieri, am fost cu Doru sa cautam un balonzaid pt mine, ca m-am saturat de canadiana mea rosie si a trecut iarna (sper!) dar nu am gasit decat balonzaide la moda si foarte urate, dar, intr-un tarziu, am gasit o haina ffff haioasa, ca un tricou flausat, dar cumva mai teapan, e din bumbac dens si cu o croiala stransa pe corp, cu gluga, cu fermoar si nasturi mari, bine inchisa la gat, neagra, ffff ffff faina! Si, pt ca i-a placut si lui Doru (lucru ffff rar!), am cumparat-o si acum ma mandresc cu ea. I-a placut foarte tare si lui Sol.

Ah, Sol! Unde pleaca el, luni? Cu avionul? La Marsilia, unde si-a facut un prieten prin internet! I-am cumparat biletul de avion, dus si intors, pt 2 saptamani si acuma stau cu emotii, bieinteles! Si inca ce emotii! Marsilia e un oras foarte interesant, cu locuri foarte frumoase, sper sa ii placa si lui Sol, dar unde e si un nivel de delincventa important! Bine, traiesc si acolo oameni cinstiti, care sunt marea majoritate, iar Sol e baiat mare. Sper sa fie o experienta frumoasa pt el! La un moment dat, avea de gand sa mearga pe drumul spre Compostelle, cu o fata pe care o cunoscuse tot pe net (el, de fapt, are o gramada de prieteni, cu care vorbeste mult seara - il aud , deasupra camerei mele, cand ma culc), dar a renuntat la proiectul asta, cel putin deocamdata, cum zice el.

Am sa te las, ca am vazut ca Sol nu mai are paine - eu am crezut ca are si nu i-am cumparat, ieri. Asa ca ma voi duce sa iau paine pt el.
A! sa-ti mai spun o chestie extra: saptamana asta, incurajata de Caroline si pe baza unei retete vegan pe care mi-a dat-o, am facut niste ardei umpluti extraformidabilosi, din care a mancat si Sol, cu mare pofta, de doua ori! Pe cand ii preparam, a coborat din podul lui sa-mi spuna ca miroase extra, pana in pod. Ce pregatesti de mancare? ma intreaba cu nasul in oalele mele pe aragaz. Sigur ca am profitat sa-i spun ca vezi? nu e neaprata nevoie de carne, ca sa miroasa frumos mancarea. De fapt, mirosul frumos vine mai ales de la ce punem pe langa si peste carne. Bine, bine - zice el. Ai noroc ca mor de foame, am sa incerc si eu ardeii tai umpluti. Si a incercat si a mancat cu mare pofta - ceea ce lui este EXCLUS sa i se intample: daca nu ii place, chiar daca moare de foame, prefera sa se duca in oras si sa-si cumpere un sandwich ("mitraillette" cu sunca, cascaval, maioneza, ketch-up, morcovi rasi, salata). De! Asa ca, sunt foarte bucuroasa pe tema asta.

O duminica placuta!

mutarea, la munca

Sunt obosita maxim!
Am avuto zi ffff grea: mutarea.
Cand am sa ma culc, am sa iau cu mine in pat un scaun, ca sa-mi pun picioarele pe el, in sus, caci am impresia ca am sangele coagulat in glezne. Am stat toata ziua in picioare, m-am fatzait in toate partile, am ridicat greutati, am coborat greutati, uf! bine ca s-a terminat! Toate lucrurile si documentele mele sunt, acum, in noul meu birou - o minune de birou! Dar maine, am de gand sa ma intorc sa-l mai ajut pe seful meu, care a ramas ultimul sa se mute, desi munceste pt treaba asta inca de luni (azi e joi, nu?). Dar are enorm de multe dosare, pe care are ambitia sa le purice pe fiecare, ca sa nu mute toata hartagoria adunata de 25 de ani sau chiar mai mult! Si mi-e mila sa-l las singur acolo (deja ne-am mutat cu totii), printre atatea dosare. Prea bine ne intelegem, ca sa nu-mi dau seama ca chiar are nevoie de ajutor.

Mi-am pus in bagaj, pt luat - maine - la noul meu birou, asa:
1) - o sticla foarte lunguiata, ca sa-mi pun inauntru in fiecare saptamana - o floare (imi amintesc despre cele 3 zile de examen pe care le-am avut de dat la facultatea de biologie, din Bucuresti, in 1980. In fiecare zi, treceam prin Piata 1 Mai si imi cumparam cate o floare: o margareta, o jerbera, un ochiul boului. La facultate, inca nu era facultatea mea, nu aveam unde s-o pun in apa, dar in amfiteatrul in care se tineau examenele se afla un acvariu; o puneam in acvariu, cu capul sprijinit de margine; a treia zi, o fata m-a intrebat aproape cu invidie: "dar tu primesti flori in fiecare zi?" "nu, mi le cumpar singura." A crezut ca o iau la misto; nu am avut-o ca si colega, pt ca nu a intrat la facultate).
2) - o tavita si 2 cani, ca sa-mi fac cate ceaiuri oi vrea eu, pt ca mi-am luat si...
3) - un mic termos
4) - o cutie cu bomboane de ciocolata pt toti colegii
5) - vreo 5 mere

Am sa ma retrag acum, usurel-usurel, caci mi-e foarte somn.

Aici, e o zi splendida : nori roz pe cer albastru. Nici nu e prea frig : 12-13 grade, dimineata (in ultimul timp, se intampla ceva bizar : deseori, lui Doru ii este frig, cand mie nu-mi este.).
La munca, am toate bune si frumoase. Inspectia aia, desi ne-a pus pe jaratec, a fost foarte bine venita : in felul acesta, cei ce lucreaza in alte departamente decat al nostru, au mai vazut o data ca noi nu putem face mare lucru daca ei nu colaboreaza cu noi. Si asta se vede foarte bine la inspectie...!
Asa cum iti spuneam, am imens de mult de munca, din ce in ce mai mult. De multe ori, lucrez si acasa. Seful meu munceste in asa hal (si noi vedem asta), incat ma stimuleaza si pe mine. Din fericire, asa cum ti-am mai spus, imi place tot ce fac. E mult, dar treaba asta parca ma intărâta si mai tare!
Acasa, toate bune si frumoase, de asemenea. Suntem sanatosi si voiosi. Si fiecare se simte iubit. Frumoasa perioada! Cred ca am invatat cu totii ceva din intamplarea din 15 spre 16 septembrie. Ti-am spus ca ORL-ista l-a gasit foarte bine pe Sol? Si ca nici ea nu i-a dat trimitere sa faca scan. Astfel, Sol mi-a declarat ca el ia drept bun avizul a doi medici (unul neurolog, la spital si ORL-ista) si ca nu vrea sa mai mearga sa faca scan. Asa ca, pot sa stau eu si-n fund si-n cap, daca el nu mai vrea, e clara treaba. Sper sa fie bine!
Cu Marie, colega mea ciufuta, parca-parca s-ar ameliora nitzelush atmosfera. Sper sa nu fie o iluzie, creata de dorinta mea de a face echipa cu colegii mei.
Cu Rocio, merge treaba asa si asa : am descoperit ca are mari ganduri de marire, ceea ce nu e rau in sine. Dar il sapa pe seful nostru. Ceea ce e eminamente urat. Cu prima ocazie, am sa-i spun. N-o mai las sa evolueze liber. De altfel, e si in interesul ei personal. Toata lumea il iubeste pe seful nostru.
Altfel, cu barbatii (?!) ma inteleg foarte bine : seful si Christophe.
Gata, acum am sa te las, in viteza, ca am cateva vrafuri de probleme de rezolvat.

Buna dimineata, Fatima!

...ah, azi mi s-a intamplat o chestie asa de faina!
Dimineata, in drum spre servici, mi-am cumparat niste iaurt fara zahar, fara grasime, dar cu capsuni - de necrezut, dar e excelent!; niste rosii Kumato (gustoase de nu se poate! eu le mananc si goale, doar cu sare si piper, iar intr-o dupa-amiaza am avut mare pofta sa mananc dintr-una ca dintr-un mar, de ce nu? si, sigur, am mancat-o ca pe un mar!) si o crema de ciocolata alba, pt Fatima, femeia noastra de servici de la cantina, cu care mai tot vorbesc eu. O femeie simpla si buna, credincioasa (sper sa nu o sochez prea tare, uneori, in orice caz am grija!) si foarte iubitoare de familie. Ei, si ce crezi? Intru la sala de mese si o gasesc spaland automatul de cafea. Buna dimineata, Fatima! Buna dimineata, Vio! Imi spun, lasa, nu-inimic, vin mai incolo sa-mi iau o cafea. Cand colo, Fatima imi spune: am pus de-o parte 2 espresso pt dvs, uitati acolo! Uau! mi-a topit inima pe loc! Multumesc mult, Fatima! Si eu m-am gandit la dvs, si v-am adus o crema de ciocolata alba!
Mmm, ce fain moment! Vorbim la plural, respectuoase una de cealalta, dar am putea vorbi la singular, sigur, cu tot atata respect. Dar prefer sa vina dinspre partea ei.
Gata, asta era si ramane chestia asa de faina.
Noapte buna!

Primit de la Inimagda

Autorul este un emigrant. Lectura placuta.

In curand se implinesc 18 ani de cand am inceput sa lucrez la
Volvo, o intreprindere suedeza. A lucra cu ei este ceva foarte
interesant. Orice proiect aici ia 2 ani pentru a se concretiza,
oricat de ingenioasa sau simpla ar fi ideea. Este o regula.

Procesele de globalizare cauzeaza in noi( brazilieni, argentinieni,
columbieni, peruani, venezuelieni, mexicani, australieni,
asiatici,etc...) o anxietate generalizata in cautarea de rezultate
imediate. In consecinta, stilul nostru rapid nu se incadreaza deloc
cu termenele descadenta intarziate ale suedezilor.

Suedezii dezbat, si iar dezbat,organizeaza "n" sedinte, efectueaza
evaluari, etc..., SI LUCREAZA ... dupa o schema mult mai incetinita.
Ceea ce este uimitor, este ca acest stil tot timpul da rezultate, in
timpul lor (al suedezilor), astfel ca punand impreuna maturitatea
necesitatii cu tehnologia potrivita, nu prea inregistreaza pierderi.

Pe scurt:
1) Suedia este de marimea unui singur stat din Mexic;
2) Nu are decat 2 milioane de locuitori;
3) Cel mai mare oras, Stockolm, abia daca are 500 de mii de
locuitori,asa ca o mica localitate din Mexic;
4) Mari intreprinderi cu capital suedez: Volvo, Scania,
Ericsson,Electrolux, ABB, Nokia, Nobel Biocare, etc.

Nimic rau in asta, nu-i asa? Pentru a avea o idee de importanta
lor, ajunge sa mentionez ca Volvo face motoarele propulsoare ale
navetelor de la NASA.

Poate se inseala suedezii, dar ei sunt cei care-mi dau mie
salariul.Trebuie sa mentionez ca nu cunosc un alt popor care sa aibe
o cultura colectiva ca a suedezilor.
Va voi povesti o scurta istorie doar ca sa va faceti o idee: prima
data cand m-am dus in Suedia in 1990, unul dintre colegii mei suedezi
ma aducea la serviciu in fiecare dimineata cu masina lui. Era in
septembrie, era frig si fulguia. Ajungeam foarte repede la
intreprinderesi el parca masina tot timpul foarte departe de intrare.
In fiecare dimineata vin in jur de 2 mii de angajati cu masina la
serviciu. In prima zi nu am facut nici un comentariu, nici in a doua
sau in a treia, dar in una din zilele ce au urmat, cu un pic mai
multa incredere, l-am intrebat pe colegul meu:
- Aveti locuri de parcare fixe aici? Am vazut ca parcarea este
complet goala cand ajungem si totusi tu parchezi la coada complet?
Iar el mi-a raspuns pur si simplu:
- Nu, dar cum noi ajungem foarte devreme, avem tot timpul sa mergem
pana la intrare, dar cei care ajung mai tarziu au mai multa nevoie sa
gaseasca locuri mai aproape de intrare, nu crezi?

Imaginati-va ce fata am facut. Si acest lucru a fost suficient ca
sa-mi schimb in profunzime mentalitatea.

Mai nou, in Europa exista un curent denumit "Slow Food". Asociatia
internationala a alimentatiei cu rabdare (Slow Food International
Association), al carei simbol este melcul, isi are centrul in Italia.
Ceea ce predica aceasta miscare "slow food" este ca oamenii trebuie
sa manance si sa bea lent, pentru a savura mancarea, pentru a se
bucure de procesul de prepare al mancarii, impreuna cu familia, cu
prietenii, fara graba si de calitate.

Ideea este de a se contrapune spiritului Fast Food si a tot ceea
ce reprezinta el ca stil de viata. Surpriza este ca aceasta miscare
de Slow Food serveste ca baza pentru o miscare mult mai ampla numita
Slow Europe, dupa cum descrie revista Business Week in ultimele sale
editii europene. Totul a pornit de la punerea in discutie a grabei si
nebuniei generate de globalizare, de dorinta de a avea in cantitate
mare (nivelul vietii), opus la a avea calitate, calitate de viata,
sau calitate umana.

Conform revistei Business Week, muncitorii francezi, chiar daca
lucreaza mai putin (35 de ore pe saptamana), sunt mai productivi
decat colegii lor americani sau britanici. Si germanii, care in multe
intreprinderi au implantat saptamana de 28,8 ore de munca, au vazut
productivitatea crescand cu un laudabil 20%. Aceasta atitiudine,
numita "slow attitude", atrage atentia pana si americanilor,
discipolii lucrului rapid si imediat. Pe de alta parte, aceasta
atitudine fara graba nu inseamna sa
se faca mai putin, nici sa se obtina calitate si productivitate mai
mici, ci mai multa perfectiune, atentie la detalii si mai putin stres.
Acest lucru inseamna o intoarcere la valorile familiei, ale
prietenilor, ale timpului liber, ale bunei comoditati, ale vietii in
micile comunitati. O intoarcere la AICI, prezent si concret, opus lui
MONDIAL, indefinit si anonim, inseamna a relua valorile esentiale ale
fiintei umane, a micilor placeri ale cotidianului, ale vietii simple
si ale convietuirii, ale religiei si credintei.

INSEAMNA UN MEDIU DE LUCRU MAI PUTIN COERCITIV (constrangator), MAI
VESEL, MAI RIDICAT SI TOTUSI MAI PRODUCTIV, MEDIU IN CARE TOTI
OAMENII FAC CU PLACERE CEEA CE STIU EI MAI BINE SA FACA.

E recomandabil sa ne gandim mai in amanunt la toate acestea. E
posibil ca vechile proverbe: "Cu rabdarea trece marea" si "Graba
strica treaba", sa merite din nou atentia noastra in aceste timpuri
de nebunie. Nu ar fi bine ca intreprinderile din comunitatea, orasul,
statul sau tara noastra sa inceapa a dezvolta programe serioase de
calitate fara graba, chiar pentru a mari productivitatea si calitatea
produselor si serviciilor,fara a pierde calitatea umana?

In filmul Parfum de femeie exista o scena de neuitat in care orbul
(interpretat de Al Pacino) invita o fata la dans si ea ii raspunde:
- Nu pot, logodnicul meu va sosi in curand. La care orbul ii
raspunde:
- Stii, viata se traieste intr-o clipa, si o ia la un tango. Cel
mai bun moment al acestui film este aceasta scena de 2 sau 3 minute.

Multi traiesc alergand dupa timp, si il ajung doar cand mor, fie de
un infarct, fie de un accident pe autostrada pentru ca goneau prea
tare pentru a ajunge la timp.
Altii sunt prea nerabdatori sa traiasca in viitor, ca uita sa
traiasca in prezent, care este unicul timp care exista cu adevarat.

Toti avem pe aceasta planeta acelasi timp, nici mai mult, nici mai
putin de 24 de ore pe zi. Diferenta sta in utilizarea acestor ore de
catre fiecare dintre noi.
Trebuie sa invatam sa profitam de fiecare moment, pentru ca, dupa
cum zice John Lennon: "Viata este ceea ce se intampla in timp ce
planificam viitorul".

Va felicit pentru ca ati reusit sa cititi acest mesaj pana la
sfarsit. Multi l-ar fi citit doar pana la jumatate, ca sa nu piarda
timpul. Atat de valoros in aceasta lume globalizata.
-------------------------------------
Intradevar, excelent!
Multumesc, mai ales ca imi spune o chestie pe care to-oot incerc s-o aplic si nu reusesc, legat de modul de a manca. Eu, cand e sa mananc, am o foame de urias in mine, drept pt care imi pun mancare cu varf in farfurie si mananc rpd, cu o pofta imensa. De la o vreme incoace, mi-am propus, dar inca nu am ajuns sa pun in practica, sa imi pun in continuare cu varf in farfurie, dar inainte de a incepe sa manac, sa impart portia in jumatate si sa ma asez in fata a doar jumate din ce as manca in mod normal. Si s-o mananc mai intai pe asta. Dupa aceea, daca chiar ma frige buza, mai pun jumate din ce a ramas samd...
O seara buna! Parca mergei la teatru in seara asta? Mmmm... Crima si pedeapsa..., trebuie s-o recitesc.
Multi pupici,
vio

Colega mea cea mai noua, Marie. Uite, cel putin un motiv pt care ma enerveaza, pt ca efectiv ma enerveaza:

ii impartasesc tot felul de cunostinte, preintampin probleme avertizand-o de cutare sau cutare chestie, o ajut in diferite munci samd, iar ea este lipsita de reactii. Nici multumesc, nici du-te-n p... ma-tii, nimic. Nu-mi trebuie sa pice in fund de admiratie si/sau sa-mi ramana recunoscatoare pana la adanci batraneti si nici sa-mi aduca gaini si oua proaspete intre timp, dar lipsa de feed-back ma zapaceste. Imi era greu s-o spun pana acum, caci nu desluseam exact ce ma supara la ea. Azi, in sfarsit, am reusit sa pun in cuvinte, in capul meu, jena asta dintre noi.

Bine, si ce-i de facut?

(1)

Stau dracului in banca mea si pastrez pt uzaj propriu gaselnitzele mele (fie vreo metoda de usurare a muncii, fie vreo metoda de verificare, fie ca a cazut in pana un server si nu are rost sa avanseze in munca, ci sa redemareze, fie ca unele dintre trenuri sunt suspendate... etc.)

(2)

Nu ma mai ofer s-o ajut cu nimic. O las sa-mi ceara ajutorul.

(cum facusem in primele zile: ea nu avea cheie; i-am spus ca lasa, am sa vin si eu mai devreme la servici, ca sa-i deschid usa de la birou, pana va fi gata si cheia ei; zis si facut, dar ea nu a avut nici cea mai neinsemnata reactie nici fata de propunerea mea nici fata de tinerile mele de cuvant)

Altceva? Da. Altceva e ca sper sa ma obisnuiesc, sau si mai bine - sper sa ajung sa apreciez felul asta deconcertant (pt mine) al ei de a fi.

Noile mele colege

Ce mai fac eu oare?
Ma doare deseori capul, in diferite feluri. De la frig, de la cate vreo emotie violenta, de la noul ecran de ordinator de la munca...? Habar nu am. Dar sa nu mai vorbim despre asta acum, devreme ce acum nici nu ma doare (doar ma incearca).
La munca, am una, doua, trei! colege noi.
Rocio
Prima, in ordinea venirii - in august trecut - este spaniola, nici nu vorbeste inca bine franceza. In schimb, vorbeste foarte bine engleza si... daneza! 30-33 de ani. Este foarte priceputa in meseria noastra, dar ii vine tare greu sa faca compromisurile necesare. Inteligenta tare, dar, scuzati, cam pisaloaga, uf! Cred ca, cu timpul, poate deveni o colega buna pt mine.
Amandine
A doua, in ordinea venirii - in noiembrie parca, este mica, frumoasa, desteapta, prietenoasa, deloc fandosita si stagiara in secretariat. 20 de ani. Nu va ramane, probabil, la noi la munca, ci face doar un stagiu. Este inca in ultimul an de liceu. M-as bucura sa revina dupa terminarea scolii. In plus, lucru asa de rar pe aici, ii place sa citeasca. In scurt timp, i-am pasat doua carti.
Marie
A treia, tot in ordinea venirii - in ianuarie, anul acesta nou. 23 de ani. Primul ei loc de munca. Credeam ca am epuizat dracii cu Rocio, cu pisalogeala pe care mi-a administrat-o, in primele saptamani... Ei bine, nu! Desi, cu Marie, este vorba despre extrema cealalta. Bine, o spun deindata: prefer de departe tacerea, decat vorbaria. Numai ca...
... nu stiu cum am facut, dar m-am trezit ca Marie si Amandine vin cu mine la masa, la pranz
(ah, adio jumatatea mea de ora de aur, singura la masa, mancand si citind linistita!),
si - nu! nu sunt cu totul asociala! - tacem toate trei incontinuu!
Nu mi s-a mai intamplat asta niciodata.
De fapt, ar fi foarte usor sa mi se intample asa ceva, pt ca nu stiu si nu pot sa fac conversatie. Dintr-o data fac carcei la fata si la limba si nu pot continua, chiar daca am reusit sa articulez vreo intrebare dintr-acelea passe-par-tout, gen: "Si, unde v-ati petrecut ultima vacanta?" sau "Care este hobby-ul dumneavoastra?"
Zic ar fi foarte usor, din partea mea, sa tac impreuna cu oricati interlocutori as avea. Numai ca, pana acum, ori am avut noroc, ori aveam in preajma pe careva care stia sa faca conversatie, ori aveam interlocutor(i) interesant(i).
Ei bine, cu Marie si Amandine - cateva zile la masa de pranz + cate 10 minute in fiecare dimineata, la cafea, taceam de zor toate trei, cu privirile duse departe, dupa mustele moarte asta toamna...
Ah, ingrozitor!
Ingrozitor, pt ca desi nu vorbeam nimic-nimic-nimic
(Doru nu are aerul sa ma creada ca efectiv nu vorbeam nimic; ce-i drept, situatia este monstruos de penibila si e greu de inchipuit),
efortul de a ma gandi totusi la ceva
(nu ca sa vorbim, ci ca sa FAC ceva!),
esecul continuu de a ma gandi la ceva - parca toate gandurile posibile imi erau aspirate de gaura aceea neagra a tacerii absolute! - deci efortul acesta ma obosea foarte tare.
Ei, dar intr-o zi ploioasa si cu vant foarte mare, a intrat o colega in cantina, suparata tare ca vantul ii smulsese un teanc de hartii din maini si i le rostogolise prin baltoacele din curte. Le recuperase pana la urma, dar erau toate leoarca. Am dat fuga sa o ajut sa le usuce.
Sigur ca eram si usurata sa parasesc tacerea aceea asa de apasatoare. Fetele au ramas la masa, mai departe si...
... si au inceput sa vorbeasca! Si au vorbit, au ras, iarasi au vorbit, iar...
A! deci EU eram cauza tacerii! Nu numai ca nu stiu sa fac conversatie, dar le si inhib pe fetele astea!
In aceeasi dupa-amiaza, am aranjat cu ele sa mearga ele mai devreme la masa, impreuna
(cafeaua, dimineata, o bem totusi impreuna, dar mai vin si alti colegi cu noi, in ultimul timp, uf!),
ca sa poata vorbi despre o gramada de chestii comune pe care le au.
Iar eu merg mai tarziu, singura ca de obicei... daca nu vine si Rocio la masa cu mine. Rocio, uneori, nu vine, atunci pot citi.
Din fericire, fetele nu sunt suparaciose. Au zis - amandoua au avut reactii similare, de altfel am impresia ca se inteleg deosebit de bine (iar eu stateam intre ele ca musca in lapte!) - au zis deci "Bine, dar nu te superi?" Sigur ca nu ma supar :-)))
Doru zice ca sunt "speciala": cum pot vorbi asa pe sleau despre astfel de chestii jenante, cu ele? Zice el ca in astfel de situatii se inventeaza scuze, aranjamente, chestii, trestii. Pe cuvant ca nu le vad nici utilitatea, nici frumusetea. Pai ce? Doru isi inchipuie ca doar eu vedeam penibilul situatiei?
Gata, am sa fac niste gimnastica, asa, fara chef, ca de obicei.
Buna seara!

Aseara, a venit si Grecu cu noi, la alergat. Doru a avut cu el o lanterna, ceea ce a fost bine, ca e un intuneric... Noroc ca drumul acela e foarte bun!
...din cauza asta, visul din noaptea asta: ca intr-o seara, ies pe drumul (eu am sa-l numesc altfel, caci nu-mi place "le beau vélo de Ravel"; am sa-i spun "drumul din spatele caselor din fata", sau, mai scurt, "drumul din spate") din spate si - ce sa vezi? o feerie! De-o parte si de alta a drumului, lumanarici mici, aprinse, clipocind. Foarte frumos!
Aseara, premiera: mi-am cusut petice la subrat, la un tricou de care mi-e mie foarte drag si pe care il cam port.
Altceva? La munca, ieri, dupa o reuniune de 4 ore cu colega mea cea noua, Rocio, mi-am pierdut rabdarea, pe cand ea se impotrivea intr-un amanunt si iarasi i-am spus: "Ah, j'en ai marre! je ne supporte plus cette discussion, il faut qu'on reprenne demain!!!" Nu atat pentru continut imi pare rau, cat pt cele trei semne de exclamare, care chiar daca nu s-au simtit foarte deslusit in vocea mea, sagetau cu siguranta din ochi. Ca sa-mi spal pacatele, caci nu vreau s-o fac sa se simta prost, am invitat-o maine la o pizza. Ne vom amuza... daca nu vorbim despre munca.

Noi suntem bine sanatosi si foarte caldurosi, ca ne incalzeste soarele toata ziua, de aproape ca nu ne mai trebuie! Eu am noroc la munca la mine, ca, fiind vorba de medicamente, trebuie aer conditionat. Dar la munci la Doru si la Sol... e ca in oala cu ciorba! E vorba sa se mai racoreasca maine. Sper! Din cauza caldurii, nu mi-am mai luat nici aparatul foto cu mine, ca nu mai aveam putere sa-l car (stii, face vreo 700 de grame, ca popa!)...
La munca, colegul nostru cel nou (care e la noi de 1 an si jumatate totusi; iar eu tot "colegul cel nou" il numesc) va pleca de la noi. Vineri e ultima lui zi la noi. S-a razvratit. A refuzat sa se obisnuiasca cu inertia. Dar a refuzat si sa mai lupte impotriva neregulilor. I-am spus asa:
- Daca in locul tau era fiul meu, i-as fi spus sa plece. E multa pierdere de vreme in pionieratul asta al nostru, aici. Dar, daca as fi fost eu in locul tau, as fi ramas.
Joi, ca sa ne luam ramas bun de la el intr-un mod gastronomic, vom merge cu totii la restaurant, adica cei de la Asigurarea Calitatii.
Cu incepere din luna iulie, vom avea o noua colega, in locul lui Pierre-Marie. E spaniola. Carmen tot spaniola e. Sunt foarte curioasa sa vad cum este.
Mai avem un coleg nou, la alt servici, un tip foarte tare! Are 27 de ani, subtirel, blondut, cu un motz ca Tintin (stii, din benzile desenate), zici ca-i un puisor iesit din gaoace. Iar postul pe care e angajat e unul in care va trebui sa se bata aprig! Din fericire, am impresia ca nu e chiar un puisor. Seful meu confirma. Sa vedem. Il cheama Christophe.
Am enorm de mult de munca, la servici. Oh, cred ca te-ai plictisit ca de mere padurete sa ma tot auzi spunand asta. Totusi, sa stii ca am mai multe de facut decat de obicei, dat fiind faptul ca trebuie sa termin 2 chestii uriase si vreo 3 mai mici pana pe 7 iulie.
Cu alergia, daca iau medicamente, o duc bine.
Citesc in acelasi timp "Ciuma", de Camus si o carticica editata de National Geographic, despre cum sa faci portrete si poze cu personaje, in general. Ce am aflat deja?
1) daca vrei sa se vada bine valul de lumina ce patrunde printr-o fereastra, intr-o casa, sa-l pui in evidenta ridicand praful, sau facand un pic de fum (e o smecherie, da, dar ce frumos e in pod, intr-o zi de vara, cand patrunde cate o raza mica de soare, pe care o vezi clar strabatand aerul pana la podea, doar pentru ca, podul nefiind umblat demult, a acumulat praf, pe care l-ai ridicat deplasandu-te) - totusi, nu stiu daca ma voi ocupa vreodata de smecherii din astea.
2) trebuie neaparat sa gasesc pe cineva care sa vrea sa-mi pozeze, ca sa pot sa testez diferite configuratii, de-ale aparatului, in acelasi conditii exterioare.