Cine sunt franc-masonii?

Am un moment de liniste si pace, ceea ce e cam rar. Adica stau asa, nu se aude nimic in casa decat un ticait de ceas si o mierla in curte... Mananc niste struguri negrii. Nu stiu de unde vin, ca a aruncat Doru ambalajul. Seamana la gust cu ciresele!!! Aoleu! cine stie ce manipulare genetica mancam noi!

Sa vezi ce mi se intampla: am un coleg la munca, de fapt nu e la nivelul meu ci mult mai sus, dar nu direct deasupra mea, sa zicem ca il cheama Pamfil. Pamfil este material didactic viu pt lectia despre narcisism. Pamfil ma saluta din doua in doua ocazii, ciufut fiind. Pamfil este un tip complex care poate fi cu adevarat fermecator si, in aceeasi piele, poate fi scarbos, imbecil si detestabil... Acum vreo 10 ani, Pamfil mi-a propus sa ma duc si eu, ca si el, la franc-masoni. Si eu i-am spus ca imi pare rau, dar nu ma intereseaza nici o forma de inregimentare, nici o forma de grupare. Si a lasat-o balta. Ei bine, nus' ce l-a apucat, dar zilele trecute iar mi-a propus chestia asta, de data asta cumva mai insistent. Ei, nu-ti fie teama ca nu ma inrolez eu in nimic doar pt ca cineva insista, dar zic asa, ca de data asta e mai insistent: mi-a adus 2 carti si un DVD, ca sa vad daca ma intereseaza chestia. Am incercat sa citesc cartile alea, dar, spre rusinea mea, amandoua imi par ca bat campii si ma adorm ingrozitor; pe DVD o sa-l vad, cred azi, dar intre timp, m-am dus pe net sa mai culeg informatii. Rezultat: nu ma atrage absolut deloc chestia asta! Ei se fac frati intre ei, prin ritualuri pompoase, iar eu chiar sunt constienta, fara nici un ritual, ca SUNTEM frati, inevitabil frati, chiar si cu negrii, chiar si cu rosii, chiar si cu galbenii, cu toti necunoscutii! Eu stiu ca sunt sora chiar si cu cei pe care nu-i vreau sau care nu ma vor! In plus, eu mai cred ca suntem frati si cu animalele, na! Chestia e ca nu stiu deloc cum am sa-i spun iarasi (dar am sa-i spun, don't worry) ca nu ma intereseaza, fara sa-l fac sa se simta prost. Lucram deseori impreuna, ceea ce, dat fiind narcisismul lui, nu e lucru simplu. Daca mai adaug si treaba asta... Dar nu am incotro! Ah, ma gandesc ca pot sa-i spun ceva de genul (cu tonul cel mai sincer cu putinta!!!): oh, Pamfil, imi pare asa de rau ca nu sunt la inaltimea opiniei tale despre mine! inchipuieste-ti ca am incercat sa citesc cartile tale si pur si simplu nu am reusit! trebuie ca mintea mea nu ma duce!
:-)
Eh, nu stiu ce o sa iasa. Dar, vorba mamei mele: niciodata nu a fost sa nu fie cumva. Pai nu? Ce dor imi e de mama!