O astept pe Irinuca.
Nu-i nici un bai ca n-o sa vina direct la mine; nu am si nici nu vreau sa am monopolul prezentei ei (altfel, pretioasa pt mine).
Parte de suflet si parte practica: va sta cateva zile la Gabi; si eu o iubesc pe Gabi; si eu stiu ca Gabi se da peste cap ca sa ne fie la toti bine; si p'orma, in WE, o sa vina si la noi; foarte bine; ba chiar mai bine asa, ca am fi fost un picush cam multi, ar fi trebuit sa improvizam pt dormit, acum, ca s-a intors si Sol acasa si ca vine si Grecu pe la noi. Hei, Grec, daca ajungi vreodata sa citesti asta, sa ti-o spun si-n scris, uite: ne pare fffff bine ca tot vii pe la noi, caci asa stam mai mult de vorba si mancam cu totii impreuna, si mancam multe legume, ceea ce face foarte bine si la organism si la suflet.
M-am ametit putin, de suparare - nu din cauza ca Irinuca tine telefonul ei mobil inchis - bibelou - in geanta. Sau nu in primul rand si nici cel mai tare din pricina asta. Ci dintr-alta: azi, pe drumul de intoarcere inspre casa, si in tramvai si in tren, deci mai bine de o ora, am tot avut piciorul drept asa, semi-amortit. Puteam sa-l misc cum voiam, dar aveam senzatia ca e aproape amortit. Foarte nasoala senzatia!
Altfel, ar mai fi o chestie, pe care daca nu o voi mai repeta, cum o fac deja in ultimul timp, se va pierde ca amintire, pt ca am memoria de lunga durata slaba. Este vorba despre faptul ca, atunci cand as vrea sa ma alint, atunci cand mi-e dor de ai mei - vii si/sau morti -, de prieteni, de momente de bucurie, de confort psihic, atunci ma duc la biblioteca si trag de coditza unui animalutz de plush, care incepe sa cante asa de frumoooooos.... pling-pling-pling-plang-dinga-dong...
Il cumparasem ca sa-l trimit Magdei, pt copiiii ei de la servici, dar asa de tare mi-a placut ca nu i l-am mai trimis. Si am mai cautat altul, macar asemanator, si nu am mai gasit, decat la preturi mult prea mari, cel putin pt fiecare data cand gaseam.
Gata, ma duc sa mai invartesc la aripioarele alea de pui.
Buna seara.