O mica vacanta la Marécottes, in Elvetia - CAPITOLUL 4

Nu pot s-o mai lalai asa. Am spus deja, in capitolele precedente, ce a fost foarte frumos. Si nici nu reusesc sa-mi amintesc toate detaliile si de fapt nu vad de ce m-as stradui. Daca mintea mea si sufletul meu au ramas grele, in ciuda tuturor amintirilor frumoase, ce rost are sa ma masluiesc acum? Ce sa fac? Sunt amarata-buba si nu mai pot schimba nimic.

In ultima zi, care de fapt era doar a 3-a, ne-am impartit in doua grupuri: cei care voiau sa mearga/urce agale si cei care voiau sa urce pieptis. Obiectivul era - la naiba! nici nu mai stiu care era obiectivul... ah, ba da, un lac inghetat. Un lac alb intr-un peisaj alb (am vazut mai tarziu poze). Eu faceam parte din grupul "agale". Doru facea parte din grupul "pieptis". Grupul "pieptis" (Alina, Catalin, Gabi si Doru) urma sa plece cu masina pana mai sus, pt ca abia in ultima parte a drumului, cel pieptis, sa mearga pe jos. Grupul "agale" (Ioana, Sorin si eu) urma sa plece direct pe jos, pe firul unei ape, si sa se plimbe pana la locul unde se urca pieptis, unde urma sa decidem intre noi trei daca urcam sau doar ii asteptam pe ceilalti sa coboare. Nu stiu de ce s-a suparat Doru ca nu se gandea toata lumea la fel la drumul asta. Ba chiar insista sa mergem cu masina. Ne despartiseram deja, fiecare grup pornise pe drumul lui, si iata ca grupul "pieptis" contacteaza prin GSM grupul "agale", ca sa insiste sa ne intoarcem cu totii la punctul de plecare, ca sa ne ia si pe noi in masina. Nu-mi explic cum de nu am reusit sa pasam mesajul care ne parea atat de clar si simplu: "nu avem putere sau conditie fizica asa ca voi, nu putem urca pieptis in ritmul vostru; lasati-ne asa, si fiecare va merge dupa puterile lui; suntem bine asa fiecare; si nimeni nu e singur; si avem mijloace de comunicare, in caz ca avem probleme, oricare dintre noi." In sfarsit, Ioana a spus ca suntem OK si ca continuam pe drumul agale. Dupa ce a inchis GSM-ul, ne-a spus, mirata: nu stiu ce are Doru, de ce se supara ca nu vrem sa mergem cu masina." Ei, eu stiu ca Doru se poate supara fara ca cei din jur sa inteleaga de ce.

Drumul agale a fost foarte frumos, foarte frumos! Ne felicitam incontinu si reciproc ca aleseseram drumul acesta. Ce incantare! Pe cand mergeam prin padure, am vazut chiar si un faun! L-am vazut cu totii. Uite (se prefacuse in muschi verde si se lipise de o stanca, dar il dadea de gol coronitza de flori de pe cap):
[intr-o zi sau doua, o sa pun aici o poza, ca dovada!]

Si, pe cand mergeam noi mai cu pofta, am vazut ca drumul ne era barat de o avalansa de zapada.


Nu puteam sa mergem prin zapada. Nici nu aveam haine si incaltari pt asa ceva, nici nu stiam cat de tare ne putem afunda in zapada. In sus nu se putea merge. Inapoi, nu voiam. Inainte, imposibil. In jos, la vreo 30 de metri, curgea apa, un pârâu. Am coborat cam tarandu-ne prin noroi si zapada, dar am ajuns cu bine la apa. Daca o treceam, am mai fi avut de urcat doar un damb si ajungeam in soseaua asfaltata. Sorin a aruncat pietre mari in cursul apei, ca sa faca un fel de podetz. El si Ioana au trecut aproape fara nici o emotie. Eu ma invarteam de colo colo, ca o mâtza beata, ca sa gasesc o trecere unde sa nu risc deloc aparatul meu de fotografiat, care mi se gasea in rucsac, in spate. Pana la urma, Sorin mi-a spus sa-i pasez rucsacul, ceea ce am si facut, nu fara emotii, dar sa-i dea Domnul sanatate - toti eram uzi peste tot si noroiti, dupa aventura asta - dar rucsacul meu era curat si uscat, ah! Apoi, m-a ajutat si pe mine sa trec.

Ce-am mai ras dupa aceea! Usurati. Ne-am scuturat un pic, am facut poze si am plecat mai departe. Uau, ce aventura! Chiar asa!

Drumul se schimbase, la aspect, iar frumusetea lui era altfel: ca o mica depresiune intre munti imensi. In dreapta, departe si sus: Matterhorn, sau ceea ce credeam noi ca este Matterhorn.
http://en.wikipedia.org/wiki/Matterhorn
Peste tot, zada (Larix) era de un verde crud, alaturi de brazi batrani de un verde intunecat si alaturi de... corcodusi in floare. Am trecut pe langa un sat cu case ca de papusi, uite una dintre ele:
[poza o voi pune mai incolo; de ce? pt ca ma cearta Sol ca, in timp ce incarc eu poze aici, el nu mai poate sa se joace cu jocul lui, de!]

Dupà ce am trecut de depresiune, drumul a inceput sa urce, usurel. Mda, la inceput urca usurel...
Am ajuns la un loc unde, mai sus, in soare, se vedeau o cascada si capre de jur imprejur. Ne tot minunam cum de pot ele sa stea asa de tzantzoshe pe stanca si spuneam fiecare a cata oara vedeam capre de munte in viata lui. Nimeni nu depasea numarul 3. Ioana, Sorin si cu mine suntem cum nu se poate mai oraseni!
Si-am tot mers si drumul a inceput sa urce "pieptis", chiar pieptis! Din ce in ce mai greu. Ce fel de drum agale mai era si asta?! Ne tot intrebam, intre doua gafaieli. Am facut un popas, sa mancam (mai ales eu! Paine neagra cu pasta de alune, evident!). Am pornit mai departe. De frumos era foarte frumos! Dar si mai greu, si mai greu. Am facut un nou popas, cand ni s-a facut frica de un tzap, care avea niste coarne imense! Mda, cum spuneam, oraseni toti trei... Ni s-a facut frica. Ne-am asezat cuminti pe fundul nostru, sa ne sfatuim ce sa facem in continuare. In soapta. Eu am profitat, ca sa-mi schimb obiectivul de la aparatul de fotografiat, si sa trag in poza tzapul ala fioros, uite-l:
[poza, mai incolo, ti-am mai spus... In asteptarea ei, uite un link:
http://www.alpes-photos.com/bouquetin26.htm
]

Intr-un tarziu, ne-am dat seama ca trebuie ca in sfarsit ajunseseram la drumul pieptis, drumul celorlalti. Si i-a venit lui Sorin ideea luminoasa sa le dam telefon celorlalti si sa-i intrebam 2 chestii:
(1) cum li s-a parut ca a fost drumul lor pieptis, in ultima lui parte : mai usor decat in prima parte (in cazul acesta intentionam sa continuam drumul) sau mai greu (in cazul acesta, intentionam sa facem stanga imprejur, fara regrete) ?
(2) din cate stiti voi, tzapii ataca oamenii, cand sunt in calduri?

In mod bizar, Ioana nu a reusit sa obtina raspunsuri clare la nici una dintre intrebari. Pe prima, Doru nu a inteles-o, iar la a doua, in loc sa raspunda clar "Nu dom-ne nu ataca oamenii!" a luat-o la misto pe Ioana, care, preocupata fiind, ca si noi ceilalti, de coarnele imense ale tzapilor, n-a fost sigura ca intelege bine. In scurt timp, citadini ce ne aflam, ne-am hotarat sa ne intoarcem rapid, pt ca tzapii, din 1 se facusera 3-4-5...! care stateau nestanjeniti in mijlocul drumului si nu dadeau semne ca s-ar trage mai intr-o parte. "Astia nu se mai termina?!" Nici nu mai aveam pe unde trece. Poteca era foarte ingusta si cu bolovani mari. Ar fi trebuit sa ne luam inima in dinti si sa strigam la ei?... Nu ne-am luat-o. Ce sa mai, vorba lui Ion Barbu, "ne-a fost frica si-am fugit!".
(e drept ca, tot Ion Barbu - si in aceeasi poezie, "Dupa melci", vorbeste la singular si adauga: "eram mult mai prost pe-atunci!" Asa si noi. Reveniti la oras, am aflat ca fiorosii tzapi se numesc la ei acasa "bouquetins" si ca sunt mai blanzi decat pisicile! De, toti stim... dupa ce aflam!)

Puse toate alea una peste alta, drumul nostru agale si mai putin agale a fost foarte fain! Si, cand nu ni s-a mai parut fain, am facut cale intoarsa.

Chestia nasoala a fost mai tarziu, in vale, cand ne-am reintalnit cu ceilalti, la punctul de plecare: dupa ce au ras cu totii omeneste de noi, pe cand eu le aratam din rasputeri ce coarne mari aveau tzapii àia, Doru a continuat sa rada de noi, desi, dupa o vreme, radea singur. Si nu mai era un ras prietenesc, ci o bataie de joc. Ceea ce ne-a revoltat, amàrât, enervat, exasperat! Nu era chip s-o scoti la capat cu el. Pe drumul de intoarcere, in masina, ne-a spus niste tampenii de nu-mi venea sa cred! Printre altele, ca noi astia trei incalcaseram regula de aur a muntelui, cea care interzice sa ne despartim. Stupid! Ne despartiseram de comun acord, in vale, in parkingul de masini, inainte de a aborda muntele!
Ajunsi inapoi la cabana, speram ca se va linisti, ca se va lua cu alte chestii dar nu stiu ce naiba il facea sa continue si nu era, zau, nu mai era amuzant deloc! Pana la urma, s-a instalat o atmosfera incordata, din pricina asta. Eu m-am suparat pe el si am plecat in camera. Sorin, care pregatea gratarul, a ramas pana sa-l termine, dupa care a plecat si el in camera si s-a culcat nemancat. Eu, dupa ce m-am mai linistit, m-am intors sa mananc si am gasit o atmosfera...! Mi-au spus ca Sorin s-a suparat si a plecat in camera. Am dat fuga dupa el. Pai ce? nu eram noi, impreuna cu Ioana, colegi de suferinta? Dar n-a fost chip sa-l clintesc. Era vârât pana la gât in sacul de dormit, cu un vraf de hartii intre maini, de la munca. Prefera sa citeasca pt munca, in camera, decat sa-l mai auda pe Doru. Nasol! Puteam sa-i spun ca se inseala?... Intrebare retorica. Am urcat inapoi, in salon, tare abatuta. Nimeni nu mai era in largul lui. Astfel incat sfarsitul vacantei noastre n-a mai fost atat de senin ca inceputul ei si asta mi se pare mare pacat!
Bine, am mancat si am baut, ceea ce ne-a ajutat sa mai uitam un pic de ce fuseseram asa de suparati mai inainte si chiar ne-am amuzat jucand mim, pana tarziu. Dar ceva din farmec disparuse si probabil ca a disparut pt totdeauna. Pacat! am fi putut face un grup foarte fain! Nici cel mai mic frecush, nici cea mai mica rautate, fiecare vorbea curat si cu primul inteles in toate; cei trei oraseni cucuietzi (nu pt ca altii n-ar fi de la oras, dar noi am fost cucuietzi) am trecut prin chestii grele in care nu ne-am certat, ba din contra, de indata ce am putut sa ne tragem sufletul, am ras de ele, noi insine! dar nu stiu cum sa spun, am ras asa, cu bunatate, prieteneste... Sunt asa de multe feluri de a rade! Ori poate ca nu sunt ele asa de multe, dar cele care sunt - sunt asa de diferite! Aoleu! ce ma doare in fundul sufletului, acolo unde e el mai moale!
Ei, asta e! zen! zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzen!

Ca sa nu termin povestea pe nota asta negativa, sa nu uit seara de dans si nebunii dupa ziua petrecuta la Aiguille du Midi: Gabi dansa pe masa, Sorin si Doru se intreceau la fluierat, Alina dansa cu burta goala, Ioana, nevazuta de nimeni (credea ea), dansa cu o gratie desavarsita si restul nu stiu ce mai faceau. Da, am cateva poze foarte faine din seara aceea. Si foarte multe amintiri frumoase din vacanta asta!