Noile mele colege

Ce mai fac eu oare?
Ma doare deseori capul, in diferite feluri. De la frig, de la cate vreo emotie violenta, de la noul ecran de ordinator de la munca...? Habar nu am. Dar sa nu mai vorbim despre asta acum, devreme ce acum nici nu ma doare (doar ma incearca).
La munca, am una, doua, trei! colege noi.
Rocio
Prima, in ordinea venirii - in august trecut - este spaniola, nici nu vorbeste inca bine franceza. In schimb, vorbeste foarte bine engleza si... daneza! 30-33 de ani. Este foarte priceputa in meseria noastra, dar ii vine tare greu sa faca compromisurile necesare. Inteligenta tare, dar, scuzati, cam pisaloaga, uf! Cred ca, cu timpul, poate deveni o colega buna pt mine.
Amandine
A doua, in ordinea venirii - in noiembrie parca, este mica, frumoasa, desteapta, prietenoasa, deloc fandosita si stagiara in secretariat. 20 de ani. Nu va ramane, probabil, la noi la munca, ci face doar un stagiu. Este inca in ultimul an de liceu. M-as bucura sa revina dupa terminarea scolii. In plus, lucru asa de rar pe aici, ii place sa citeasca. In scurt timp, i-am pasat doua carti.
Marie
A treia, tot in ordinea venirii - in ianuarie, anul acesta nou. 23 de ani. Primul ei loc de munca. Credeam ca am epuizat dracii cu Rocio, cu pisalogeala pe care mi-a administrat-o, in primele saptamani... Ei bine, nu! Desi, cu Marie, este vorba despre extrema cealalta. Bine, o spun deindata: prefer de departe tacerea, decat vorbaria. Numai ca...
... nu stiu cum am facut, dar m-am trezit ca Marie si Amandine vin cu mine la masa, la pranz
(ah, adio jumatatea mea de ora de aur, singura la masa, mancand si citind linistita!),
si - nu! nu sunt cu totul asociala! - tacem toate trei incontinuu!
Nu mi s-a mai intamplat asta niciodata.
De fapt, ar fi foarte usor sa mi se intample asa ceva, pt ca nu stiu si nu pot sa fac conversatie. Dintr-o data fac carcei la fata si la limba si nu pot continua, chiar daca am reusit sa articulez vreo intrebare dintr-acelea passe-par-tout, gen: "Si, unde v-ati petrecut ultima vacanta?" sau "Care este hobby-ul dumneavoastra?"
Zic ar fi foarte usor, din partea mea, sa tac impreuna cu oricati interlocutori as avea. Numai ca, pana acum, ori am avut noroc, ori aveam in preajma pe careva care stia sa faca conversatie, ori aveam interlocutor(i) interesant(i).
Ei bine, cu Marie si Amandine - cateva zile la masa de pranz + cate 10 minute in fiecare dimineata, la cafea, taceam de zor toate trei, cu privirile duse departe, dupa mustele moarte asta toamna...
Ah, ingrozitor!
Ingrozitor, pt ca desi nu vorbeam nimic-nimic-nimic
(Doru nu are aerul sa ma creada ca efectiv nu vorbeam nimic; ce-i drept, situatia este monstruos de penibila si e greu de inchipuit),
efortul de a ma gandi totusi la ceva
(nu ca sa vorbim, ci ca sa FAC ceva!),
esecul continuu de a ma gandi la ceva - parca toate gandurile posibile imi erau aspirate de gaura aceea neagra a tacerii absolute! - deci efortul acesta ma obosea foarte tare.
Ei, dar intr-o zi ploioasa si cu vant foarte mare, a intrat o colega in cantina, suparata tare ca vantul ii smulsese un teanc de hartii din maini si i le rostogolise prin baltoacele din curte. Le recuperase pana la urma, dar erau toate leoarca. Am dat fuga sa o ajut sa le usuce.
Sigur ca eram si usurata sa parasesc tacerea aceea asa de apasatoare. Fetele au ramas la masa, mai departe si...
... si au inceput sa vorbeasca! Si au vorbit, au ras, iarasi au vorbit, iar...
A! deci EU eram cauza tacerii! Nu numai ca nu stiu sa fac conversatie, dar le si inhib pe fetele astea!
In aceeasi dupa-amiaza, am aranjat cu ele sa mearga ele mai devreme la masa, impreuna
(cafeaua, dimineata, o bem totusi impreuna, dar mai vin si alti colegi cu noi, in ultimul timp, uf!),
ca sa poata vorbi despre o gramada de chestii comune pe care le au.
Iar eu merg mai tarziu, singura ca de obicei... daca nu vine si Rocio la masa cu mine. Rocio, uneori, nu vine, atunci pot citi.
Din fericire, fetele nu sunt suparaciose. Au zis - amandoua au avut reactii similare, de altfel am impresia ca se inteleg deosebit de bine (iar eu stateam intre ele ca musca in lapte!) - au zis deci "Bine, dar nu te superi?" Sigur ca nu ma supar :-)))
Doru zice ca sunt "speciala": cum pot vorbi asa pe sleau despre astfel de chestii jenante, cu ele? Zice el ca in astfel de situatii se inventeaza scuze, aranjamente, chestii, trestii. Pe cuvant ca nu le vad nici utilitatea, nici frumusetea. Pai ce? Doru isi inchipuie ca doar eu vedeam penibilul situatiei?
Gata, am sa fac niste gimnastica, asa, fara chef, ca de obicei.
Buna seara!