Ultima oara cand am fost in Romania... Ba nu, penultima oara! am ramas uimita de cat de frumoasa mi se parea - eram cu trenul, intre Bucuresti si Busteni, aproape de Busteni deja. Tocmai fusesem in Spania, si Franta, in Tara Bascilor, ce frumos! - de unde uimirea mea si mai mare: oh, dar ce frumos e AICI, in Romania!Nu stiu daca am mai scris pe aici, dar, spre cinstea mea sau spre marea mea rusine, eu nu ma simt legata in mod specific de vreun loc de pe Pamant. Adica, cu alte cuvinte, pot sa ma bat la fel de aprig pt oameni sau locuri sau natura din orice parte a lumii. Suna bine in mintea mea dar chiar si este asa: nu ma simt atat romanca pe cat ma simt pamanteanca. Chestia cu "cetatean al planetei" - chiar daca nu cu cuvintele astea precise si de fapt cu nici un alt cuvant, ci difuz - o am de dintotdeauna, nu am avut nevoie sa mi-o PUN de jur imprejur, cand am plecat din Romania.
In sfarsit, ce voiam sa spun este ca nu mi-e dor de Romania, ca tara, ca loc. Mi-era dor de mama, pe cand mai traia. Mi-e dor de prieteni (iar aici, la "capitolul prieteni", e si sora mea , de care mi-e dor nu pt ca e sora mea, ci pt ca e prietena mea), dar prea putin de locuri. Si iata ca se intoarce Doru din Romania si-mi povesteste ce locuri frumoase a vazut si ca oamenii sunt mult mai faini decat in amintirile noastre si ca tatal lui I. este ca un bunic din povesti. Si tocmai am baut un pahar din vinul lor "de la mosie" - care mi s-a dus la inima si, toate amestecate (plus gandul ca si Sol e in Romania, a doua oara anul asta! dupa ani si ani de non-Romanie, plus chemarea de a merge la Vama Veche, la anu'), m-au facut sa mi se faca dor de Romania, prima oara in 22 de ani!
Concluzia: Nimic nu e batut in cuie. Poate - cel mult - agatzat...
:-)
